DEZBATERI — CARTEA ȘI CITITORII

 

      Zilele trecute, în comuna Gîrbovi din județul Ialomița — așezare cu peste 5.200 de locuitori, cu o largă paletă profesională, specifică satului românesc de astăzi, fie el de cîmpie, de deal sau de munte : țărani, mecanizatori, ingineri, medici, profesori — în șirul acțiunilor culturale, variate aici (de la întâlniri cu oameni de știință, la creatori din diferite domenii ale artei), a avut loc o dezbatere pe marginea unei cărți apărute în acest an la Editura Albatros: romanul ,,Noaptea nu se împușcă" de Ion Anghel Mănăstire. Alegerea cărții a fost justificată de recomandarea scrisă pe copertă de Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, fiind vorba de un text ce ,,îngăduie autorului cunoașterea fară greș a lumii sale de baștin㠗 Cîmpia Dunării — în toată complexitatea sa, de la moștenire la devenire, de la trăirea solară la miraj și umbre. Și astfel, cu o acuitate de anatomist, autorul observă procesele formarii și deformarii, ni le evidențiază; cu finețe, desprinde apoi stratul mortificant, aratîndu-ne inima vie a personajelor și cea de vitrina, creierul lor gânditor și mulajul; pulsul vital și cel părelnic, într-un neistovit suspans al relevării.” Consemnăm opiniile exprimate :
      Marin State, învațator pensionar: "M-am născut, am crescut și am activat ca învațator al satului peste 45 de ani. Citind cartea am rămas dezamăgit și de autor, și de editor. Întotdeauna am considerat o carte o operă educativă, dar aceasta nu este decît o înșiruire de expresii vulgare, triviale. Unde este finețea, unde e suspansul relevarii, cînd cartea e plină de grosolanii și de întortocheri nejustificate artistic? Se vede ca omul care-i face reclamă n-a citit-o! Mi-e jenă să reproduc aici măcar un pasaj din această carte nefinisată; plină de vulgaritați. Autorul însuși spune: să privim realitatea prîntr-un geam fumuriu. Expresia îmi place, e o metaforă, dar cu ce ne alegem noi, cei de dincolo de geam ? Arta ia din viață ceea ce e semnificativ și, îndeobște, ceea ce e frumos, dar dacă ne punem ochelari fumurii ce putem noi vedea decît ceva întunecat? N-ar fi mai potrivit sa vedem realitatea cu ochii limpezi, fara ochelari fumurii ? Și eu am folosit expresii urâte în viața. Dar nu în fața elevilor. Nici autorul de carte nu e îndreptațit sa se exprime urît în fața citiorilor. Cei mai multi cititori sînt elevi. Ei vad în învațator o instituție. Și cartea e o instituție educativa. E vorba într-un capitol și de tractoriști. Autorul îi descrie ca pe niște indivizi murdari. Pe unde dorm ei miroase urît. Sînt murdari de sus și pîna jos. Cei mai mulți tractoriști au fost elevi de-ai mei. Ei sînt astazi mecanizatori de frunte. E adevarat, nu-și fac duș pe cîmpie, dar ei nu sînt "împuțiți", cum se exprima autorul. Noi trebuie sa-i stimam tocmai pentru munca lor, ca ei fac pamîntul mai curat și mai frumos. Cînd muncești pamîntul, în nici un chip nu te murdarești, asta trebuie sa știe autorul, indiferent de intenție. Ei fac o munca excepționala ; cînd eram copil lucram cu tata zile și zile la rînd pentru ceea ce realizeaza ei astazi într-o ora ! Tractoriștii nostri au înzecit producția. De ce nu le vedem culoarea muncii lor ? E o mare greșeala a editurii ca a tiparit o carte care prezinta oamenii ca pe niște lepadaturi. Știu ce înseamna o opera de arta. Eu am facut o monografie a comunei și nu vreau în nici un chip sa compar ceea ce am facut eu cu un roman. Dar regret ca un roman care-și propune sa fie realist și folosește aceasta metoda de creație nu ține seama cît de cît de datele realitații. Satul din cîmpie, din Baragan, a inspirat atița mari scriitori români care au scris opere prezentînd esențe umane nepieritoare în tablouri artistice emoționante !”
      Maxim Dumitru, țaran cooperator : ,,Îl stimez mult pe scriitor. Scriitorul e o personalitate foarte importanta. Mulți scriitori de vaza s-au ridicat în vazul lumii chiar din Baraganul nostru. Cartea "Noaptea nu se împușca" e însa foarte departe de carțile noastre despre oamenii Baraganului. Autorul, am aflat, cum se înțelege și din ce a scris, e tot din Baragan. Dar nu-i de aici, de la noi, De aici și pîna la dînsul se vede ca este o distanța foarte mare, Atît de mare e aceasta distanța ca ma întreb de ce nu și-a pastrat ce-a scris pentru cine știe ce loc al lui ? De ce trebuie sa ajunga cartea dînsului la libraria și la bibliotecile noastre daca prezinta despre Baragan numai lucruri urîte. Noi n-avem nevoie de ea. Sa și-o fi scris pentru dînsul și pentru prietenii sai. Eu unul, daca-i vorba sa citesc o carte despre țaranii din Baragan, ma gîndesc și la mine, Adica vreau sa ma vad acolo și pe mine, pe altii ca mine. Nu cer autorului sa-mi descrie viața mea. Dar nici sa defaimeze lucrurile și gândurile mele nu vreau. Ca eu am 80 de ani și am muncit toata viața cinstit ; am casa și gospodarie frumoasa, am baie, am telefon. Foarte mulți trăiesc în Bărăgan ca mine. Cine vede noua civilizație a noastră o vede, cine nu, nu. Ea nu e prezentată în nici un fel în cartea "Noaptea nu se împușcă", unde, cică, se vorbește despre țărani și Bărăganul de azi. Într-un loc e vorba de niste vînători pe malul unei gîrle dunărene care-și zic tot felul de zvonuri și de bancuri rușinoase. Dar astea s-or fi spunînd acolo, pe baltă, nu într-o carte care trebuie să ajungă la mine. Că astăzi rostul tipăririi unei cărți : să ajungă la mine, și mie, personal, nu-mi trebuie asemenea tipărituri. Mai e un lucru care doresc să-l spun : scriitorul are puterea de a face ce vrea el cu personajele sale; poate să le dea nume și poate să le pună în gură orice vorbă. Dar nu-i mai bine să aiba grijă ca eroii cărților să fie oameni pe care să-i îndrăgești, să ții la ei și prin nume și prin felul în care vorbesc ? Nu e cazul ca autorul să aleagă din viața și numele frumoase ale omului, nu numai porecle deșucheate, cum e în această carte ? Spun deschis : cartea nu e scrisa cu dragoste față de oameni ca noi, față de țărani. Ba e plină de batjocuri la adresa lor. De asta nici nu mi-a plăcut.”
      Gheorghe Ioniță, țăran cooperator : ,,Cartea e scrisă ca și cum noi n-am exista. În sat n-au rămas decît proștii — spune un personaj din carte. Așa să fie ? Dar proștii ăstia fac grîul, porumbul, arăm, sămînțăm, ducem înainte agricultura. Cel puțin noi, cei din Gîrbovi, nu facem în nici un fel parte din lumea descrisă de autor. De unde s-o fi inspirat ? Chiar așa să arate oamenii noștri de la sat? Oare așa să arate oamenii din Bărăgan?”
      Gheorghe Manea, medic veterinar : “Se pot face multe referiri la limbajul degradant al carții "Noaptea nu se împușcă", limbaj de indivizi neevoluați, ceea ce îl claseaza în domeniul subliteraturii. Autorul a inventat niste personaje parca venite de pe altă planetă. Dar dacă ar fi așa încă ar fi un lucru bine făcut, trezind măcar curiozitatea. Cartea însa te respinge în toate paginile ei, nu merită în nici un chip să fi fost publicată. Vorba parintelui comunei, învațatorul Marin State : Cartea aceasta supără, jignește țăranii, satul. Și noi n-avem nevoie de o carte care jignește! Autorul ia totul în derîdere: viața, dragoste, sinceritate, pasiune, speranță, responsabilitate socială. Într-un fel de eruditie precară, se joacă și cu opere universale. Se joacă cu Shakespeare, își bate joc de valori eterne, se pun în ghilimele mari creații ale spiritului și se ridiculizează personaje nemuritoare, pînă și Romeo și Julieta, într-un mod de periferie și într-un stil de-a dreptul huliganic. Adevărata creație e ceva sacru, marile opere sînt edificii în care intri cu capul descoperit și emotionat. Arta produce emoție, dar cartea, “Noaptea nu se împușcă”, prin vulgaritate, denaturare a realității, produce dezgust. Eu consider această carte maculatură.”
      Grigore Popa, primarul comunei Gîrbovi : „Comuna noastră e mare, puternică, bogată. Invităm pe oricine dorește s-o viziteze, să stea de vorbă cu oamenii, să-i vadă la muncă sau în ceasurile de petrecere, să vadă străzile și casele, edificiile social-culturale : școlile, dispensarele, comună cu producții agricole imposibil măcar de imaginat în trecut. Sînt și eu un cititor și prieten al cărților încă din copilărie. Știu că un roman nu este și nu trebuie să fie o fotografie a realității, o redare mecanică a vieții. O carte de literatură beletristică îsi are legile ei. Noi aici discutăm despre un roman. Una este reportajul și alta este romanul. Dar dacă autorul folosește în ceea ce elaborează mijloacele realismului, atunci nu se poate ca atunci cînd acțiunea se petrece într-un sat, în zilele noastre, să nu țină seama de realitățile noastre noi. În sat trăiesc oameni adevărați, oameni cu dragoste de muncă, de viată, oameni cu spirit de răspundere. Nu doar niste pescari palavragii care nu stiu să spună decît întîmplări obscene și bancuri vulgare sau niste schilozi spirituali, fără suflet, fără orizont, care bîjbîie de colo, colo, aruncînd cuvinte urîte și jignitoare la adresa celorlalti. Eu, ca primar, nu mi-aș găsi rostul într-o astfel de lume de proști, cum se exprimă unul dintre personaje. Eu n-as accepta să fiu primar într-o localitate ca aceea, rea, urîtă. Personajele din cartea „Noaptea nu se împușcă" sînt pline de cinism, privesc satul ca un iad în care totul se îneacă în noroi. E o imagine mincinoasă despre realitatea Bărăganului. Cartea nu numai că nu are un mesaj nobil, dar e purtătoarea urîtului, scepticismului grotesc, a ideii neputinței individului de a se realiza că om, ca personalitate umană. Cartea este, de aceea, defăimătoare. Țăranii noștri s-au depășit de mult pe ei înșiși. Se vede că autorul nu cunoaște mediul pe care-1 prezintă în paginile carții sale. El prezintă satul ca pe-o prăpastie. Dar nu asa e satul românesc de azi ! A vrut să scrie un roman realist, trebuia să respecte realitatea.”
      Vasile Alexandru, țăran cooperator : ,.Eu sînt țăran de cînd m-am născut. Fiu de țărani, iar părintii mei tot din țărani se trag și tot așa neamul meu întreg. sînt și unii care zic că sînt țărani, dar nu sînt. Pentru mine să fii țăran azi e o mîndrie. E o mîndrie să lucrezi direct cu pămîntul care ne ține pe toți. În carte nu sînt prezentați nicidecum țărani, deși autorul pretinde că-i o carte despre sat... citind-o, n-am întîlnit decît personaje care-și bat joc de profesiunea de țaran. Merge pînă acolo încît îi numește pe țărani, vite. E drept, înainte vreme, țăranii Bărăganului, fie ei dinspre Dunăre, fie de pe-aici din mijlocul cîmpiei, munceau ca vitele. Dar tot țăranii au iesit biruitori. Veniti azi să ne vedeti! În primul rînd munca s-a schimbat. Au pătruns tehnica nouă, stiința în muncă atît la cîmp cît și în zootehnie. În agricultură muncesc și multe femei. Vorbind despre ele, autorul nu le spune decît „babe” și „muieri” și povestesc tot felul de scene urîte cu mare lipsă de respect față de mamele, soțiile, fiicele noastre ! În satul nostru multe femei conduc echipe și brigăzi, ferme cerealiere și ferme zootehnice, fac parte din conducerea cooperativei agricole de producție, din cea a primăriei, avem femei profesoare, inginere, educatoare care îsi îndeplinesc cu răspundere și pasiune sarcinile încredintate. De ce să le spunem în toată cartea numai „muieri” ? Eu cred că atunci cînd scrii despre sat, trebuie mai întîi să iubești satul, să-i respecți pe oamenii lui, să-i stimezi pe țărani. Cartea e scrisă de pe poziția celui care te împinge să te dai la o parte cînd trece el a cîte unuia care-ți zice disprețuitor : „Bă, țărane !” I-am spus odată unuia dintrăș-tia : „Da ! De unde știi dumneata că eu sînt țăran ? Și dacă sînt: țăran de ce nu-ți plac ?” țăranul trebuie stimat ca oricare om al muncii. Să veniți la noi cînd iesim la cîmp. Să vedeți în luna mai cîmpia ca un covor de iarbă fără capăt și să vedeți covorul ăsta vara cînd dă rodul. Toată suflarea țării trăieste de pe urma acestui pămînt. Atunci de ce să nu fie țăranul respectat și în cartea asta care parcă-mi spune de la o pagină la alta : “Du-te de-aici măi țărane !” îmi pare foarte rău că autorul îi vede pe țărani așa cum îi descrie dînsul în această carte care nu-i scrisă nicidecum pentru noi, ci stiu eu ? Poate numai pentru cei care vînează și pescuiesc cu el. Și zic și eu ca vecinul meu : “Atunci pentru cine a fost tipărită dacă autorul nu se gîndeste la oameni? Că pentru oameni sînt scrise cărțile ! De ce Editura "Albatros" a făcut-o să apară ? Cum poate un director de editură să semneze o asemenea prezentare ?
      Ion Poiană, medic veterinar : „Încă din anii studenției am cunoscut multe sate din Cîmpia Dunării, între care și Mănăstirea de unde se presupune că s-a inspirat autorul. Toate aceste sate au o înfățișare frumoasă. E de la sine înțeles că o carte de literatură nu-și trage seva — ca să mă exprim asa — numai dîntr-un sat, atunci cînd e vorba în ea despre sat. Dar la noi, astăzi, nici un sat nu-1 mai îndreptățește pe cineva să-l arate cititorului ca în imaginile prezentate în cartea sa de Ion Anghel Mănăstire. Sînt imagini deformate, care n-au nimic comun cu realitatea. Comunele noastre sînt din ce în ce mai frumoase : străinii care trec pe la noi ca turiști rămîn pur si simplu încîntați de chipul satului, românesc ! Cartea de care vorbim n-are nici o legătură cu satele noastre. Iar stilul în care e scrisă, limbajul personajelor sînt cu totul în afara literaturii ca gen de artă. De la o pagină la alta abundă expresii dezgustătoare. Spun și eu că e o carte care jignește, în nici un caz binevenită și care nu trebuia tiparită.”
      Dumitra Moldoveanu, profesoară : „Este evident că autorul nu-i cunoaște pe oamenii satelor de astăzi, altfel n-ar fi scris într-un asemenea fel jignitor la adresa muncitorilor pămîntului. Din carte reiese că satul e un mormînt pentru cei care vin la ei, că miile și miile de intelectuali de la sat sînt niste condamnați la opacitate. Dar sînt astăzi atîți oameni cu studii superioare care au găsit în satul nostru un mediu favorabil perfecționării pregătirii profesionale, un cadru de formare, de realizare a unei puternice personalități umane. țăranii nu sînt proști, cum spune unul dintre personajele cărții, țăranii sînt oameni care pun probleme serioase în discutie, nu trăncănesc precum în „Noaptea nu se împușc㔠vrute și nevrute. Satul a fost, a rămas și va rămîne vesnic locul sănătos al valorilor morale. Autorul a ocolit acest adevăr zis de toți marii noștri scriitori, care s-au inspirat, din viata satului. Ce-a văzut autorul în marea noastră cîmpie ? N-a facut decît să treacă de la o poveste la alta, una mai vulgară decît cealaltă. Întreaga carte ține de subliteratură, constituie o maculatură și sînt și eu mirată de contradicția totală între modul în care ne este prezentată de editor și cum ni se înfățisează ea cu adevărat."
      Ion Anghel Mănăstire: „Am să încerc să dau cîteva explicatii: În carte este vorba de un sat oarecare din Cîmpia Dunării, la margine de fluviu, nu din Cîmpia Română a Bărăganului. De aici anumite elemente specifice în ceea ce privește istorisiri prilejuite de lumea fluviului. Acolo oamenii s-au luptat mereu cu Dunărea, ca să scoată la lumină pămînt și recolte. Dumneavoastră ați făcut o serie de observații folositoare mie ca scriitor și voi ține seama de ele. Pentru că aveți dreptate, o carte, prin eroii săi, prin muncitorii, țăranii, intelectualii, toți cei care construiesc viața noastră de toate zilele trebuie să fie recunoscută de orice om din țara noastră, indiferent din ce loc al țării este. Vă mulțumesc pentru interesul acordat cărții și pentru mesajul transmis mie de dumneavoastră.”
      Emilian Apostol, directorul căminului cultural: „Dezbaterea a scos la lumină largul interes de care se bucură în satul nostru cartea în general și cu atît mai mult cea inspirată din viata de toate zilele a oamenilor, cei ce înfrumusețează mereu prin munca lor pămintul. Cei care au luat cuvîntul au confirmat că o operă literară se bucură de calda adeziune a publicului numai atunci cînd ea transmite un mesaj generos. Las la latitudinea cititorilor să aprecieze responsabilitatea cu care autorul cărții a privit observatiile făcute de cei care au participat la această dezbatere. Din cuvîntul său rezultă, deocamdată, că n-a înțeles nici pe departe rolul și locul scriitorului și operei sale în societatea noastră. În literatură, oamenii încearcă întotdeauna să regăsească și ceva din propria lor fiintă, viata lor, gîndirile lor. Cititorii din comuna Gîrbovi și-au dovedit spiritul de răspundere cu care privesc ce se petrece în jur, fiind atașati întotdeauna noului, culturii, progresului, faptelor care vin în sprijinul dezvoltării vieții, al înfrumusețării ei permanente prin muncă și învătătură. Noi dorim ca literatura să țină seama de realitățile vieții și acest lucru l-au făcut și îl fac, prin operele lor, toți marii scriitori. Avem o literatură bogată, minunată, pe care o iubim și prețuim și de la care asteptăm opere pe măsura realităților patriei noastre socialiste în plină dezvoltare, pe măsura muncii și talentului oamenilor ei.”




ROMÂNIA LITERARÃ, nr. 52/19.XII.1985