reconstituire
Ultimul proces stalinist din literatura română
16 decembrie 1985
Un Nicolae Labiș în uniformă de milițian
Luni, 16 decembrie 1985. în comuna Gârbovi din județul Ialomița, în sala de ședințe a C.A.P., are loc un proces ieșit din comun, organizat pentru dezavuarea publica a romanului Noaptea nu se împușcă de Ion Anghel Mănăstire. Este prezent și autorul. Instanța, formată din activiști veniți de la București, așezați la prezidiu, dar și din țărani, tractoriști, medici veterinari, învățători ș.a.m.d. bine instruiți, răspândiți prin sală, seamănă foarte mult cu "tribunalele revoluționare" din timpul stalinismului.Ion Anghel Mănăstire este acuzat că în romanul Noaptea nu se împușcă denigrează "realizările noii revoluții agrare". Aparent, procesul este doar simbolic, lipsind posibilitatea pedepsirii acuzatului cu ani grei de temniță, ca în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. în realitate însă el va avea ca urmare, în afară de interzicerea cărții, persecutarea drastică a autorului, a familiei și a prietenilor lui, a editorilor și a criticilor literari care l-au sprijinit. *
Cine este Ion Anghel Mănăstire? Prin ce concurs de împrejurări a apărut ca inculpat în ultimul proces stalinist din România, organizat la sugestia Elenei Ceaușescu, care trăia cu nostalgia atmosferei de teroare ideologică din anii '50.
Ion Anghel Mănăstire (în acte: Ion Anghel) s-a născut la 13 iulie 1950 în comuna Mănăstirea din județul Călărași. Absolvent al Facultății de Drept din București (1975) și al unor cursuri postuniversitare de criminalistică, a făcut carieră ca ofițer de Miliție (și, după 1989, de Poliție). în perioada 1981-1985, împreună cu ziaristul Aurel David, criticul de artă Pavel Șușara și poetul Marin Lupșanu, a creat la Călărași revista literară Albatros și cenaclul cu același nume, al cărui președinte de onoare a devenit, din inițiativa sa, scriitorul Mircea Sântimbreanu, pe atunci director al Editurii Albatros din București.
Sub uniforma de căpitan de Miliție (șef al serviciului de circulație din județul Călărași) bătea o inima de scriitor de o mare sensibilitate. Ion Anghel Mănăstire era în anii în care 1-a cunoscut Mircea Sântimbreanu un Nicolae Labiș al prozei românești deghizat în milițian. Avea și o figură de adolescent visător, incompatibilă cu instituția militarizată pe care o servea.
Entuziasmat de talentul literar al ofițerului de miliție, Mircea Sântimbreanu i-a publicat în 1982, la Editura Albatros, romanul Talanii, care a primit în 1983 nu se putea imagina o confirmare mai promptă Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. încurajat de succesul primului său roman, autorul a scris în scurtă vreme încă unul, Noaptea nu se împușcă, pe care 1-a publicat în 1985, tot la Editura Albatros.
Între cele două romane există o deplină continuitate. Este vorba, și în unul, și în celălalt, despre viața dintr-un sat de câmpie din sudul țarii, așezat pe malul Dunării. Ca și în proza lui Fănuș Neagu sau în cea a lui Ștefan Banulescu, personajele sunt pitorești, iar peisajul, dominat de stufăriș, de luciu de ape și de cețuri alunecătoare, creează o atmosferă fantastică. Amestecul de lirism și de satiră tragică, notă distinctivă a scrisului lui Ion Anghel Mănăstire, se regăsește de asemenea în ambele romane.
Există însă și o deosebire între Talanii și Noaptea nu se împușcă, deosebire cu semnificație politică, nu estetică. în Talanii, requiem pentru caii uciși în întreaga țara din dispoziția autorităților în deceniul șase, este vorba despre epoca Gheorghe GheorghiuDej, de care Nicolae Ceaușescu se desolidarizase în mod oficial. în Noaptea nu se împușca este descrisă situația dezastruoasă în care ajunsese satul românesc chiar în timpul lui Nicolae Ceaușescu.
Fermitate revoluționară, festivism și blazare
Lasându-se condus, cu candoare, de logica sa de artist, Ion Anghel Mănăstire ajunsese într-o zonă interzisă. Sistemele de alarmă ideologică s-au pus imediat în funcțiune. Prima sirena care a început să urle răgușit a fost revista Luceafărul, care făcea pe atunci, în domeniul culturii, o politică naționalist-comunistă, așa cum cerea Nicolae Ceaușescu. In cronica literară din nr. 41/ 1985 al revistei, Mihai Ungheanu recunoaște valoarea primului roman și neagă valoarea celui de-al doilea, folosindu-se, în mod pervers, de argumente estetice:
"În cartea de debut a lui Ion Anghel Mănăstire, Talanii, substanța era densă, iar viziunea, ajutata de o scriitură exactă, interesantă, încercarea autorului era de a conferi unui colț uitat de lume, legat de natură, Bărăganul călarașean, o tensiune și un dramatism purificator, axând întreaga carte pe motivul intrat după război în literatura română al «uciderii cailor». [...] A doua carte a lui Ion Anghel Mănăstire, Noaptea nu se împușcă, confirmă mai puțin sufletul seducător din Talanii și mai mult dexteritatea autorului. Colțul de lume e același, personajele cu puține excepții tot cele din Talanii, [...] dar comunicarea nu mai este masivă, impunătoare, poemul nu mai există, curgerea compactă din Talanii fiind înlocuită de o materie al cărei flux, dispersat, intersectat se concentrează, din când în când, eliptic, criptic, în jurul câtorva nuclee epice, într-un montaj care urmărește sugestia viului, a autenticității, până Ia a face din aceasta un scop în sine.
Unghiul de vedere este modificat de la o carte la alta; dacă în Talanii ne mișcăm pe o verticală plină de tensiune, în Noaptea nu se împușcă ne deplasăm pe orizontală prin simpla adiționare de fapte."
Atmosfera, pentru Ion Anghel Mănăstire, devine tot mai apăsătoare. El află, din zvonuri, că romanul său a fost pus în discuția unui grup de studenți de la "Ștefan Gheorghiu", fabrica de activiști și propagandiști ai PCR, și că numai datorită onestității tinerilor tentativa de incriminare a romanului n-a reușit întrutotul. Mai află, de data aceasta din presă, că și o carte a lui Octavian Paler, considerată nonconforma cu ideologia oficială, fusese aruncată în groapa cu lei a unei dezbateri publice conduse din umbră, dezbatere la care autorul refuzase să participe.
După numai o săptămână vine rândul lui Ion Anghel Mănăstire. Importanța pe care autoritățile o dau cazului este mult mai mare. Aflat în concediu, departe de casă, căpitanul de miliție este rechemat de urgență, telefonic, la Călărași, de către comandantul său, care îl trimite la secretarul cu propaganda al Comitetului Județean Călărași al PCR. Acesta, curtenitor, ca să nu riște să fie refuzat, îi explică scriitorului că romanul său trezise interesul unor cititori din comuna Gârbovi din județul Ialomița și îi cere să meargă la o întâlnire cu ei, programată pentru ziua de 16 decembrie 1985.
În ajunul plecării, Ion Anghel Mănăstire vorbește la telefon cu Mircea Sântimbreanu și afla că lucrurile luaseră o întorsătură cu totul nefavorabilă cărții (însuși Nicolae Dragoș, de la Scânteia, ziarul oficial al PCR, ceruse la Editura Albatros un exemplar din Noaptea nu se împușcă, iar secretarul de partid al editurii, Ion Nistor, fusese și el convocat la Gârbovi). A doua zi de dimineață, scriitorul, precaut, îi ia cu el pe câțiva prieteni Aurel David, redactorul-șef al ziarului local Vremuri noi, Pavel Șușara, pe atunci muzeograf la Muzeul Județean din Călărași, Pavel Lucian, inspector școlar ca și pe soția sa, Stela Anghel, eminentă profesoară de limba română.
Ajunși la Gârbovi, constată cu toții că la căminul cultural nu era programată nici o dezbatere, că la biblioteca și la librăria din sat nu sosise nici un exemplar din Noaptea nu se împușcă, astfel încât eventualii participanți la o discuție n-ar fi avut posibilitatea tehnică să citească în prealabil romanul și că în general oamenii din partea locului nu erau atât de pasionați de literatură încât să ceară organizarea unei întâlniri cu un scriitor.
La grădinița de copii însă se mai află câțiva "oaspeți" veniți de la "județ" și de la București, în vederea participării la dezbatere. Ei tocmai termină de mâncat gustarile festive preparate h bucătăria grădiniței și îi infoimează pe nou-veniți că întâlnirea va avea loc în sala de ședințe a C.A.P.
Era își amintește Pavel Șușara o atmosferă de "revoluție obosită." Atitudinile inchizitoriale se amestecau cu festivismul și cu blazarea.
Scriitorul chemat si fie pus la zid este invitat să guste din fursecurile pregătite pentm inchizitorii săi.
Ce a fost la Gârbovi și ce s-a pretins că a fost
Procesul propriu-zis se desfășoară, în stil stalinist, ca un linșaj verbal al unui "dușman al poporului". Apar însă și nuanțe noi, generate de practica Festivalului Național "Cântarea României", în cadrul căruia oamenii simpli fuseseră încurajați, în mod tendențios, ani la rând, să se pronunțe fără complexe în problemele delicate ale creiției artistice. Așa se explică de ce se fac auzite nu numai rechiatorii, ci și un fel de dîscursuri-eseu de un amatorism grotesc, pline de agramatisme.
În sală se află aproximativ cincizeci de oameni, cei mai mulți luați cu numai o oră înainte de la locul lor de muncă. Sunt posomorâți, prost îmbrăcați și au mâinile negre de pământ. Unora dintre ei li s-a dat cu o zi înainte câte un exemplar din cartea lui Ion Anghel Mănăstire, indicându-se prin sublinieri pasajele referitoare la degradarea satului românesc, pasaje față ce care au fost îndemnați sa-și exprime indignarea.
Din prezidiu fac parte Gheorghe Antonescu, președintele Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă Ialomița, Gheorghe Milca, director adjunct la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Ion Nistor, secretarul de partid de la Editura Albatros, Grigore Popa, primarul comunei Gârbovi și gest de politețe cinica din partea organizatorilor autorul cărții. Un "tovarăș" important, Remus Țolea, șeful secției de propagandă al Comitetului Județean Ialomița al PCR, stă cu o modestie ostentativă în sală, printre "oamenii muncii". Alături de el pot fi văzuți câțiva ziariști, printre care Platon Pardau și Vasile Băran, de la România literară.
Reprezentanții oficialităților conduc autoritar discuția către o condamnare severa a romanului. Autorului i se reproșează că a falsificat realitatea, că a văzut o lume în dezagregare, pestilențială, acolo unde domnesc de fapt bunăstarea și entuziasmul, că a folosit cuvinte "urâte" în reproducerea limbajului țăranilor, pe care astfel i-a jignit etc. Când Stela Anghel, prezentându-se drept profesoara Valentina Ionescu, intervine în discuție, explicând că un roman trebuie tratat ca o ficțiune și nu ca un text propagandistic, se declanșează o adevărată furtună.
"Antonescu povestește Stela Anghel a înțeles că pledez pentru stilul original al romanului și s-a trezit răcnind: «Ieși afară din sală!», în timp ce Milca spunea: «este o înscenare, o provocare". Din sală s-a ridicat și Țolea, m-a sfredelit cu privirea și mi-a poruncit să tac, că altfel mă dă afară."
Intervențiile "oamenilor muncii" nu se desfășoară nici ele așa cum preconizaseră organizatorii procesului. Dar aceasta nu contează prea mult, întrucât stânga cele și caraghioasele condamnări pronunțate de țărani și zootehniști, veterinari și funcționari de la C.A.P. vor fi rescrise în vederea reproducerii lor în presă.
Între ce s-a spus la Gârbovi și ce s-a pretins ulterior că s-a spus acolo există deosebiri la fel de mari ca între blocurile de locuințe jerpelite și aproape de nelocuit din cartierele muncitorești și fotografiile lor retușate din ziarele epocii, fotografii care par făcute în metropole ale viitorului.
Reportajul din România literară nr. 52/ 1985 (realizat de Platon Pardau și Vasile Băran, dar publicat fără semnătură) este produsul unei asemenea operații de mistificare. Mistificatorii le atribuie participanților la dezbatere discursuri astfel încât confecționate încât să nu se observe că aceștia au dat dovadă, în realitate, de incompetența în evaluarea romanului, că au fost depășiți de situație.
Iată cuvintele unui medic veterinar, Gheorghe Manea, așa cum și le-a notat Ion Anghel Manastire în momentul rostirii lor:
"Sunt medic veterinar și cunosc clasa muncitoare. De asemenea, știu că din orice carte proasta trebuie să înveți ceva din ea, acesta a fost și motivul pentru care am zis s-o termin, deși nu mi-a plăcut de la început. Ea a apărut în 1985 și tratează probleme de ultimă oră: s-au creat niște ziduri, betoane, peste betoane și o uzină de lapte. Autorul ne ia în derâdere, noi construim grajdurile în ideea nobilă a unor complexe de lapte. Autorul n-a fost documentat ce înseamnă progresul tehnic în zootehnie. N-am înțeles și nu mi-a plăcut uzina de biogaz. Autorul a făcut ca lumea să o vadă ca pe o sperietoare."
Și iată varianta înfrumusețată a acestui discurs, publicată în România literară:
"Se pot face multe referiri Ia limbajul degradant al cărții Noaptea nu se împușca, limbaj de indivizi neevoluați, ceea ce îl clasează în domeniul subliteraturii. Autorul a inventat niște personaje parcă venite de pe altă planetă. [...] Autorul ia totul în derâdere: viață, dragoste, sinceritate, pasiune, speranță, responsabilitate socială. într-un fel de erudiție precară, se joacă și cu opere universale. Se joacă cu Shakespeare, își bate joc de valori eteme, se pun în ghilimele mari creații ale spiritului și se ridiculizează personaje nemuritoare, până și Romeo și Julieta, într-un mod de periferie și într-un stil de-a dreptul huliganic. Adevărata creație e ceva sacru, marile opere sunt edificii în care intri cu capul descoperit și emoționat. Arta produce emoție, dar cartea Noaptea nu se împușcă, prin vulgaritate, denaturare a realității, produce dezgust."
După (aproape) douăzeci de ani
Campania de denigrare a romanului a continuat în Scânteia. Cartea a fost retrasă din biblioteci și librării. Ion Anghel Mănăstire a pierdut funcția pe care o avea în Miliție, soția lui a fost ostracizată, Aurel David și-a pierdut și el postul de redactor-șef, Mircea Sântimbreanu a fost îndepărtat din funcția de director al Editurii Albatros, Domnița Ștefănescu, redactorul cărții, a fost sancționată cu "retrogradare" pe timp de trei luni.
După 1989 Ion Anghel a renăscut și ca ofițer de Poliție, și ca scriitor. în 1996 a publicat un nou roman, Bizante din ciclul început cu Talanii. în 2000 toate trei romanele, părți constitutive ale unei impresionante trilogii, In Flevia, cu Dumnezeu prins de picior, au fost tipărite de Editura Cartea Românească într-un singur volum, cu o postfață semnată de Dan Cristea.
Recitite azi, romanele ni se dezvăluie ca o uitată rezervă de frumusețe literară, ca un cântec de jale, de o sofisticată simplitate, dedicat satului românesc, urâțit până la desfigurare de regimul comunist. Țăranii din Flevia, ținut imaginar, în care recunoaștem zona din sudul țarii, sunt umbrele unor țărani, rătăcind într-un spațiu în care colectivizarea forțată a agriculturii, industrializarea forțată și, în cele din urmă, culturalizarea forțată au degradat și deposedat de sens existența însăși.
Talanii cuprinde cele măi tulburătoare pagini care s-au scris la noi despre omorârea cailor, act criminal savîrșit din dorința secretă a activiștilor PCR de a șterge de pe fața pământului tot ceea ce amintea de tradiție și îi făcea pe ei să se simtă ilegitimi:
"De vreo saptamâna era o căldură înăbușitoare, adusă parcă de caii plini de sudoare, mânați spre țarcul din spatele porcăriei, unde Stan Șonțu se apropia de câte unul, n-avea importanță care, caci până la urma tot i-ar fi venit rândul fiecăruia, îl mângâia pe greaban, strecurându-i un sac jerpelit peste ochi, după ce îl prindea între cele doua stanoage, apoi îl pocnea cu muchia toporului sau a teslei în creștetul capului n-avusese Șonțu de unde să învețe cum se omoară caii. După pocnetul înfundat, caii întâi îngenuncheau nedumeriți, proptindu-se și zvâcnind cu picioarele din spate în pământul năclăit de sângele mocirlos, într-o ultimă posibilă evadare spre izlazul de dincolo de privai, apoi, în ordine, soseau vagoneții în care animalele muribunde erau duse la cazane, pentru necesara hrana zilnică a porcilor."
Personajul cel mai reliefat al romanului, Pistolea, felcer comunal și, în același timp, înțelept excentric al satului, este tebecist și are un singur plămân (conform legendei, nu are nici unul), astfel încât simbolizează perfect condiția țăranului român din timpul comunismului.
Noaptea nu se împușcă ofera o imagine a infernului în care se transforma o lume armonioasă, supusă unui proces de modernizare brutală și iresponsabilă. In peisajul pâclos, copleșit de mirosuri fetide, Pistolea dispare fara urmă.
Bizante are muzicalitatea naiva și melancolică a unei balade. Un țăran, Bizante, își imaginează la nesfârșit, obsesiv, cum își recuperează calul drag, Visu, rechiziționat de statul comunist. Reveriile lui justițiare constituie refrenul tânguitor reluat de nenumărate ori în această construcție baladescă, cu persistentă rezonanța în conștiința cititorului.
Lirismul se asociază în scrierile lui Ion Anghel Mănăstirea cu parodierea inteligentă a limbii de lemn, fantasticul intră într-o combinație de bungust cu satira politică, așa cum se mai întâmplă numai în proza lui Mihail Bulgakov. Trilogia In Flevia cu Dumnezeu prins de picior, scrisă într-un stil delicat și tremurător, înfruntă timpul. Seamănă cu o lumânare aprinsă în memoria satului românesc. Flacăra ei pâlpâie, dar nu se stinge.
Alex. Ștefănescu
"Cuvantul Apararii"
Paginile 16-17 din România literara din data 10 - 16 decembrie 2003 numarul nr. 49